DISPOZITIVE PERIFERICE

Mausul sau mouse,^[1] este unul dintre cele mai importante dispozitive periferice de introdus comenzi ale computerului (calculatorului electronic) modern. A devenit aproape un "element" hardware standard al oricărui computer. De obicei mausul este un obiect mic echipat cu una sau mai multe taste, modelat astfel încât să poată fi apucat și mânuit ușor cu mâna. Principiul lui de funcționare se bazează pe recunoașterea de către computer a mișcării sale relativă la suprafața plană pe care este așezat și deplasat.

Mișcarea mausului este detectată de un senzor situat în partea sa inferioară, preluată, digitalizată și apoi printr-o interfață adecvată transmisă computerului la care e atașat. Informația de mișcare a mausului în spațiul bidimensional (2D) este convertită tot în mișcare bidimensională (2D) a unui cursor identificator-indicator grafic pe ecranul unui monitor. Altfel spus, mișcarea mausului provoacă o mișcare corespunzătoare a cursorului pe suprafața ecranului monitorului, atașat și el calculatorului. Datorită acestei funcțiuni utilizatorul mausului poate decide (alege) și indica pe ecranul monitorului orice poziție dorită, ceea ce de obicei este interpretat de către computer drept o introducere de comandă, un element major al interfeței grafice cu calculatorul (Graphic User Interface, GUI). De la începutul anilor 1990 mausul împreună cu tastatura și monitorul au devenit pe plan mondial una din cele mai obișnuite interfață om-mașină, prezentă aproape la orice computer.

Cuvântul „maus” provine de la cuvântul englez mouse, care înseamnă șoarece. Această denumire a fost aleasă deoarece dispozitivul are forma și mărimea unui șoarece, iar cablul de legătură cu calculatorul, inițial orientat în partea opusă (spre utilizator), accentua această asemănare.

Până acum s-au inventat multe tipuri de dispozitive periferice de indicat/comandat, pentru diverse domenii de aplicație, care pot avea cu totul alte forme și principii de funcționare decât mausul tradițional, ca de exemplu: trackball, touch pad, touch screen, joy stick, graphics tablet, Nintendo Wii Remote și mai recent (în toamna 2009), Apple Magic Mouse.

În ultimii ani au apărut calculatoare și alte dispozitive moderne (de ex. telefoane mobile de tip smartphone), la care funcțiile mausului (sau și ale tastelor sau tastaturii) sunt complet înlocuite prin proprietățile tactile ale ecranului (monitorului) atașat. În acest caz, în loc de a mânui mausul sau a apăsa pe taste, utilizatorul atinge ecranul cu unul sau mai multe degete, executând anumite mișcări pentru a declanșa diverse acțiuni.

Microfonul este un aparat (transductor) care transformă sunetul în semnale electrice. Acesta are multe aplicații, fiind folosit îndeosebi în radioteleviziune și în telecomunicații, dar și în industria muzicală.

În domeniul computerelor, un scaner este un aparat care scanează optic ( = sondează, explorează prin baleiaj, linie cu linie și punct cu punct) imagini analogice, texte tipărite sau chiar și obiecte reale, și produce ca rezultat o imagine digitală în 2D. Se folosește pe scară largă în birouri, cel mai des sub forma unui aparat de pus pe masa de lucru, plat, cu "pat" de sticlă pe care se plasează documentul sau obiectul de scanat (vezi imaginea din dreapta).

Pentru scanări în masă (teancuri de foi separate) se folosesc dispozitive ajutătoare care trag singure foile la scanare, una după alta.

Uneori, în locul unui scaner se poate folosi și un simplu aparat de fotografiat (digital); acesta produce și el o imagine digitală, deși nu prin baleiere.

Monitorul este un periferic de ieșire pentru afișare grafică luminoasă de date și imagini, folosit uzual în instalații de telecomunicație și în tehnica prelucrării datelor. Datele sunt reprezentate prin caractere și simboluri. Din punct de vedere constructiv, monitoarele erau la origine televizoare fără partea de recepție a semnalelor TV.

Aparatul de proiecție este dispozitivul care formează imagini reale, răsturnate și mărite ale unor obiecte transparente sau opace, proiectate pe un ecran , obiectele fiind astfel așezate încât imaginea răsturnată dată de el să apară în poziție verticală.

Dacă aparatul este destinat proiecției obiectelor transparente - diapozitive sau film cinematografic -, proiecția se numește proiecție de tip diascop.

Dacă aparatul este destinat proiecției obiectelor opace,cum sunt pagini de carte, ziare, reviste, fotografii, se numește proiecție de tip episcop.

Există și aparat care cumulează cele două proiecții, el numindu-se aparat epidiascop.

paratul de proiecție cinematografică (în vorbirea curentă, „aparat de proiecție” sau impropiu „proiector”) are rolul de a proiecta pe un ecran alb imaginile fotogramelor înșirate pe film și de a transforma înregistrarea sonoră a fonogramei optice sau magnetice în semnale electrice ce se transmit instalației de redare a sunetului.

El efectuează redarea fotogramelor cu o anumită frecvență,( de 24 imagini/sec. la filmele sonore și 16 - 18 imagini/sec. la filmele mute), numită frecvență de proiecție. Această frecvență trebuie să coincidă cu frecvența de filmare, astfel în cazul unor anomalii,apar dificultăți de redare. Dacă redarea este cu frecvență mai mică, sunetul va fi tărăgănat, neinteligibil și ton jos, îngroșat; dacă redarea este cu frecvență mare , sunetul va fi cu neinteligibil, acut și strident.Totodată recompunerea mișcării pe ecran va fi fie lentă, respectiv accelerată.

Pentru perceperea imaginii proiectate este necesar ca fiecare fotogramă să fie menținută un timp nemișcată pe ecran. Acest lucru se face prin folosirea unui mecanism de transport sacadat al filmului prin ferestra de proiecție și cu ajutorul unui obturator de lumină, care are rolul de a "ascunde" deplasarea fotogramei pentru a face posibilă proiecția următoarei. Nefolosirea obturatorului ar face ca imaginea proiectată să fie neclară.

Sistem de transport sacadat al filmului cu grifă. Se observă că la transportul filmului, obturatorul închide fluxul de lumină, oprind proiecţia.

Sistemul de transport sacadat al fimului se face cu ajutorul mecanismului cu grifă sau a mecanismului cu cruce de malta.Se mai poate aminti de proiecția cu mișcare continuă a filmului și redarea prin metoda compensarii luminii.Acest sistem este un sistem greoi de realizat și mai ales de folosit în exploatare. Nu se folosește.

Pentru redarea fonogramei este necesar ca filmul să se deplaseze cu o viteză constantă în fața traductorului care efectuează transformarea semnalelor luminoase sau magnetice modulate de către fonogramă în semnale electrice modulate , pentru a fi transmise la instalația de redare a sunetului.

Căștile audio, numite și căști auriculare sau și căști de audiție sunt dispozitive electrice pentru recepția și ascultarea sunetelor și muzicii. Ele se amplasează ori peste urechi, ori în interiorul urechilor externe. Sunt prevăzute cu mici difuzoare și se pot atașa unui număr foarte mare de dispozitive electronice precum radiourilor, casetofoanelor, calculatoarelor, telefoanelor mobile etc.

Cele mai des folosite căști audio sunt binauriculare, fiind făcute pentru auzul cu ambele urechi, eventual cu 2 canale de sunet diferite: stânga și dreapta; în acest caz ele sunt numite și „căști stereo”.

Totuși există și modele speciale numite mono, făcute pentru 1 singur canal de sunet, același pentru ambele urechi; în plus mai există și căști mono pentru o singură ureche.

Unele modele de căști audio au atașat la ele și un mic microfon, în dreptul gurii.

Unele modele de căști audio se pot atașa la emițătorul de semnale sonore nu numai prin cabluri audio (fire electrice), dar și prin unde infraroșii sau unde radio, deci fără fir, ceea ce le conferă un confort sporit la purtare.

A nu se confunda căștile audio cu modelele de căști antifoane, utilizate la protecția împotriva zgomotelor de pe șantiere navale etc. Căștile antifoane au deci o funcționalitate total diferită, dar pot avea forme și dimensiuni foarte asemănătoare cu cele ale căștilor audio.

Un ecran tactil (denumit și cu anglicismul touchscreen) este un ecran LCD, peste care stă o componentă sensibilă la atingere, prin intermediul căreia se realizează digitalizarea. Există în telefoane, tablete PC și chiar și ecrane (necesită instalarea unui driver).

Un switch (numit și switch de rețea sau comutator de rețea) este un dispozitiv care realizează interconectarea diferitelor segmente de rețea pe baza adreselor MAC. Dispozitivele hardware uzuale includ switch-uri, care realizează conexiuni de 10, 100 sau chiar 1000 MB pe secundă, la semi-duplex sau duplex integral.

Semi-duplex înseamnă că dispozitivul legat astfel poate doar să trimită sau să primească informații la un moment dat, în timp ce duplex integral înseamnă posibilitatea trimiterii și primirii concomitente de informații.

Utilizarea extinderilor special proiectate fac posibilă realizarea unui număr mare de conexiuni utilizând diverse medii de rețea, incluzând tehnologii utilizate curent, precum Ethernet, Fibre Channel, ATM, IEEE 802.11.

Dacă într-o rețea sunt prezente doar switch-uri și nu există huburi, atunci domeniile de coliziune sunt fie reduse la o singură legătura, fie (în cazul în care ambele capete suportă duplex integral) eliminate simultan. Principiul unui dispozitiv de transmisie hardware cu multe porturi poate fi extins pe mai multe straturi, rezultând switch-ul multi-strat (multilayer).

Un Hub este cel mai simplu dispozitiv multi-port. Totuși, tehnologia folosită este considerată depășita din moment ce un hub retrimite orice pachet de date primit la toate porturile sale cu excepția celui de la care l-a primit. Atunci când se folosesc calculatoare multiple viteza scade rapid și încep să apară coliziuni care încetinesc și mai mult conexiunea. Prin folosirea switch-ului acest neajuns a fost rezolvat.